Le premier site 1996
Aspecte ale Sărbătorii Sfântului Ioan
Sărbătoarea Sfântului Ioan, în special cea de iarnă, este, fără
îndoială, cea mai frumoasă celebrare a anului pentru francmasoni. De aceea,
exact asupra acestui moment vă invităm să împărtășiți, în mod simbolic, o serie
de reflecții.
"În mod simbolic"
– exact despre aceasta este vorba! După cum vă puteți imagina cu siguranță, nu
este vorba despre simbolismul franc-juzilor mărinimoși (altfel spus, al
judecătorilor liberi ai Curții Secrete) precum în opera neterminată Les francs-juges a lui Hector Berlioz,
și nici despre interpretarea eronată care vede într-un simbol ceva ce nu are
legătură cu realitatea. Este exact contrariul: dacă pentru francmasoni totul
este simbol, înseamnă că pentru ei simbolismul constituie, înainte de toate, o
lume aflată în relație cu realul, care se bazează pe o experiență de viață, dar
de un fel de nedescris. Însuși celebrul secret masonic despre care se face
atâta zgomot, este aici: chiar dacă am vrea, și tot nu am putea să îl
dezvăluim! Cum să explici gustul portocalei aceluia care nu a mâncat niciodată
o portocală? Dar, pentru acela care a gustat o dată, simpla culoare a
portocalei îi va ajunge pentru a-i evoca savoarea... Iar acelora care consideră
că pot înlocui această experiență cu prelegeri academice, oricât ar fi acestea
de edificatoare, le vom spune, pentru a extinde metafora, că lectura celei mai
bune cărți de rețete de bucate a lui Girardet nu va putea înlocui nici cel mai
mediocru sandwich!
Așadar, această experiență este accesibilă doar în inima Riturilor
și în inimile acelora care o transmit în Tradiția Universală. Aceștia pun în
practică un ansamblu de simboluri coerent și ordonat, ceea poate fi denumit simbolismul masonic, deopotrivă specific
Ordinului nostru în realizarea sa, și universal în esența sa.
Accesul trăit în experiența interioară (cu alte cuvinte esoteric
în sens propriu) a acestor Rituri reprezintă Inițierea Simbolică, pe care o
vehiculează și o transmite Francmasoneria. Împreună cu Companionajul (ansamblul
medieval pan-european al confreriilor breslelor de meșteșugari itineranți), ea
constituie una dintre căile inițiatice tradiționale ale Occidentului.
Această inițiere are drept scop transmiterea unei influențe
spirituale în înțelesul dat de René Guénon, mai cu seamă în Aperçus sur l´Initiation (Perspective asupra Inițierii). Metoda
sau calea sa este aceea a unei instanțe tradiționale constituită în mod
ritualic, atât din punctul de vedere al persoanelor care o alcătuiesc, cât și
al spațiu-timpului ritualic utilizat. Subiectul său este acea ființă omenească
recunoscută ca fiind aptă să o primească, iar efectul său asupra acestui
subiect trebuie să fie un proces de regenerare. Cum spuneau alchimiștii: este
vorba despre „a transmuta lucrurile josnice” în lucruri prețioase, adică
transmutarea profanului în sacru...
Și atunci, vă vom spune, cum oare să gândim sau să sperăm că am
putea împărtăși un simbol precum Sărbătoarea Sfântului Ioan de Iarnă? Fără
îndoială, pentru că ceea ce se interpretează în timpul acestei sărbători este o
dramă cosmică, la care noi toți am luat parte, în calitatea noastră de membri
ai aceluiași Univers. Iar scopul acestor rânduri nu este, în fond, decât de a ne
ajuta să regăsim în forul nosttru interior ecourile acestui moment-cheie al
anului. În cazul în care provocarea este câștigată, fiecare dintre noi, pornind
de la propria sa experiență trăită, va putea face un mic pas în direcția
conștientizării a ceea ce ne este comun, oricare ar fi modalitățile de abordare
individuale.
Să ne angajăm, așadar, exact așa cum suntem, într-o călătorie despre
care fiecare știe că are o dimensiune de dezvoltare a capacităților
intelectuale... și una inițiatică!
Din momentul în care Omenirea a atins nivelul conștiinței, ea și-a
dat seama de regularitatea ciclurilor care impun ritmul vieții. În această
multitudine de cicluri, cel dintâi și cel mai apropiat este, fără îndoială,
acela al alternanței regulate a zilelor și nopților. Și atunci, făcând apel la
reflecție și imaginație, să încercăm să re-marcăm momentele esențiale:
Este în primul rând vorba despre ceea ce hindușii numesc „ora lui
Brahmâ”: Soarele se va înălța, o parte a cerului se va lumina. Negrul profund a
devenit albastru deschis, o coroană evidentă anunță iminența astrului luminii.
De cealaltă parte a cerului stăruie încă noaptea presărată cu stele.
De la apariția aurită a astrului zilei, lumina nu va înceta să se
amplifice, până la miezul zilei. În acel moment, Soarele a atins zenitul, iar
umbra unui baston înfipt în pământ este cea mai scurtă din timpul zilei. După
acest punct culminant, această minusculă dar perceptibilă pauză, umbra se
alungește, iar cursul sub formă de parabolă al carului lui Phoebus tinde să
atingă Occiedntul pentru a dispărea acolo într-o maiestuoasă și melancolică
vâlvătaie. Atunci, dinspre Răsărit, noaptea invadează cerul, regiune în care,
după Venus, încep să pâlpâie miliarde de galaxii.
Strămoșii noștri s-ar fi putut opri cu reflecția și imaginața în
acea etapă și ar fi mers la culcare... Ceea ce, de altfel, foarte mulți au și
ales să facă! Dar au existat și câțiva, puțini, originali, pe care noaptea i-a
fascinat și continuă să îi fascineze, care nu s-au grăbit să găseasă în adâncul
somnului uitarea problemelor care îi macină. Așa încât aceștia au ales să
observe, să noteze, să reflecteze.
Astfel au remarcat ei faptul că noaptea și ziua sunt
complementare, așadar asemănătoare și comparabile. La fel ca tot ceea ce este
viu, atât noaptea, cât și ziua ia naștere, crește, atinge un apogeu, pentru ca
apoi să scadă și să moară. Și la fel după cum miezul zilei inaugurează
începutul călătoriei către întunericul nopții, tot astfel miezul nopții anunță
sosirea luminii. Zi după zi și noapte după noapte, observația s-a rafinat. I-a
urmat o activitate hermeneutică care a dat naștere Astrologiei.
Dar să revenim la ciclul cotidian. Cele patru momente esențiale –
zorii zilei, amiaza, amurgul și miezul nopții -
marchează structura tuturor ciclurilor și permit să ne orientăm pe Terra
care pe toți ne poartă. De fapt, acestea sunt mărturia legilor universale.
Iar Templele noastre, ca și Catedralele și toate Templele demne de
acest nume, sunt orientate, cel puțin în mod simbolic: mai întâi după Orient,
de unde vine Lumina, apoi după Amiază, punctul în care Soarele strălucește, și
după Septentrion, domeniul Lunii, și în cele din urmă, după Occident, unde se
găsește poarta care conduce către exteriorul spațiului sacru. Un Templu
concentrează, așadar, esența simbolică a Universului și a armoniei sale.
De altfel, un text străvechi vorbește despre existența a trei
Temple: ființa umană, adică noi înșine, Templul terestru, în care ne aflăm, și
Templul perfect care este Universul.
În limba greacă, Kosmos desemna deopotrivă o ordonare și o
împodobire. De aceea, cu ocazia Sfântului Ioan de Iarnă vă invităm la o
sărbătoare a legilor cosmice. În esență, este vorba despre a trăi în mod
conștient acest moment esențial în Templul terestru, de a armoniza Templul
Omului cu Templul Universului.
Pentru că ciclul pe care tocmai l-am evocat, permite de asemenea
explicarea anotimpurilor anului: începutul anului, trecerea de la noapte la zi,
este echinocțiul de primăvară; focurile de la amiază sunt acelea ale
Solstițiului și al Sfântului Ioan de Vară; toamna este seara anului, iar în
acest Sfânt Ioan de Iarnă, miezul nopții va suna la orologiul solstițial.
Ne-am adunat, așadar, în calitate de moștenitori ai unei
îndelungate tradiții, pentru a traversa împreună și în mod simbolic pragul,
poarta Solstițiului de Iarnă, dedicat, încă de la începutul creștinismului,
Sfântului Ioan Evanghelistul și, anterior, lui Janus, zeul bifrons al
romanilor. Simbolul cosmic trece de la civilizație la civilizație, mereu
identic în esența sa, în ciuda diversității manifestărilor sale culturale. Ceea
ce a fost spus despre ciclul cotidian, o dată transpus ciclului anual ne va
permite să înțelegem deopotrivă dedicația Sărbătorii Sfântului Ioan
Evanghelistul și importanța particulară pe care i-o acordă acestuia inițiații.
La solstițiul de vară, lumina este manifestată, este apoteoza
clarității. Cu toții păstrăm în memorie, mai mult sau mai puțin, focurile
Sfântului Ioan de pe 24 Iunie. Cu toate acestea, în mijlocul bucuriei
exuberante a acelora care se bazează pe aparențe, cunoscătorii nu își pot
reține o strângere de inimă pentru că își dau seama că, în ciuda caniculei și a
strălucirii zilelor, a început marșul inexorabil către lungile nopți de iarnă.
Dar la Sfântul Ioan de Iarnă, aceiași cunoscători se veselesc, în
mijlocul celei mai lungi nopți a anului, deoarece ea marchează debutul
ascensiunii clarității, al victoriei Luminii asupra tenebrelor. Pentru ei,
Miezul Nopții devine Miezul Zilei înțelepților. Pentru a-l înțelege, să
conectăm din nou cele două momente esențiale, inseparabile precum cele două
chipuri ale lui Janus:
Solstițul de Vară este dedicat Botezătorului, în mod esențial din
două motive: pe de o parte, este punctul culminant și terminus al Vechii Legi
care se va împlini în cuvintele lui Christos. Or, la sfârșitul lunii Iunie,
lumina zilei atinge punctul său maxim. În al doilea rând, Ioan Botezătorul l-a
rânduit pe Christos lumii, zicând: „Trebuie ca el să crească, iar eu să scad.”
Or de la Solstițiul de Vară, lumina începe să scadă până la aceea a iernii.
Dacă Solstițiul de Vară este, așadar, momentul luminii
manifestate, pe scurt, exterioare, Solstițiul de Iarnă este sărbătoarea unei
lumini mult mai subtile, care doar ea poate revela o cunoaștere interioară.
Lumină a ochilor sau lumină a inimii, claritate vizibilă sau
invizibilă, astfel sunt ilustrate două modalități de relaționare cu lumea și, potrivit
modelului ciclului care le explicitează, le este evidențiată
complementaritatea. Ceea ce noi numim cunoașterea esoterică, definită prin
raportarea la cunoașterea exoterică, opune lumea simțurilor celei a
interiorității și le dezvăluie, am spus-o, drept complementare. De asemenea,
dacă acest aspect poate fi indicat la nivel senzorial, se poate afirma că
marele mister al Cosmosului îi vorbește cu adevărat în interior omului aflat în
căutarea iluminării.
Și atunci, dedicația pentru acela care a venit să anunțe triumful
Logosului întrupat nu mai reprezintă o enigmă, ci dezvăluie claritatea
evidenței. „Ceasul vine, si este acum, când închinătorii Tatălui meu îl vor
adora în duh și adevăr. ”
Dar acest triumf este, înainte de toate, acela, infinit mai
subtil, al interiorității, dincolo de și chiar în ciuda lumii evidențelor sau a
aparențelor: „Lumina luminează în Întuneric, iar Întunericul n-a biruit-o.”
De altfel, predecesorii noștri pe Cale, constructorii
Catedralelor, au ilustrat această afirmație într-o manieră neașteptată, dar
foarte explicită în porticul sudic al Catedralei de la Lausanne. Acesta este
constituit din patru părți ce descriu un dreptunghi pe care Anticii l-au
denumit un pătrat lung. În partea superioară a fiecăreia dintre laturi,
deasupra și în centru figurează un cartuș circular: la Orient, este reprezentat
un Soare tânăr, la Amiază, un Soare adult, iar la Occident, un Soare vârstnic.
Dar la Septentrion figurează un cartuș în care este sculptat un miel purtând o
steag, simbol christic.
Astfel, Lumina spirituală, ivită din Logos, ia naștere la Nord,
adică în zona cea mai întunecată a nopții, ca și în cea mai friguroasă parte a
anului. Ea nu poate fi percepută decât în adâncul tăcerii interioare, doar de
către acela care, în fața inefabilului, a știut să-și amuțească sporovăielile
din sine.
Și tocmai către această Lumină converg ceea ce Don Juan, maestrul
lui Castaneda, denumește „căile care au inimă”, iar cheia ne este oferită de Saint-Exupéry,
prin gura Vulpii: „esențialul este invizibil ochilor, doar cu inima putem vedea
limpede.”
Fie ca acest esențial, discret precum un cuvânt de iubire, dar
care, la scara cosmică, răsună până la hotarele Universului, să ne ilumineze pe
fiecare dintre noi.
Cu fraternitate tuturor.
www.masonic.ch
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu