A vorbi despre tacere,
inseamna a vorbi despre sine.
Tacerea este sunetul launtric al propriei fiinte.
Tacerea este un antract.
Al cunoasterii!
Este intimitatea in care iti pastrezi cuvintele, gandurile
fara sunet, temperanta de a le tine.
In tacere iti pregatesti fiinta.
Iti dai ascultare si oferi ascultare, celorlalti.
In tacere te auzi.
Asculti vibratiile, primesti
cuvinte rostite,
iti analizezi golul sau preaplinul fiintei.
Tacerea este cea care te
sfatuieste, iti infraneaza pornirile,
verifica limitele, iti arata masura in
care ierti,
accepti, uiti, crezi, daruiesti, intuiesti,
pretuiesti viata si
intelegi moartea.
E starea in care iesi din realitate si vii in tine.
Tacerea e adancul tau in care sufletul
si mintea se
intalnesc
si te cladesc si te ofera in afara ta,
pentru a fi in lume, auzit,
vizibil.
Tacerea este locul in care tii esentele.
Dar si lacasul in care aduni temerile,
d eziluziile
si ti le feresti de ceilalti pentru a nu-i impovara,
in care tii si secretele
vietii tale
sau ale celor ce ti le-au impartasit din pretuire si incredere.
Acela care tace, sta in el, in mister.
Si cand il asculta pe
celalalt,
ii da spatiu sa isi aduca la suprafata misterul,
sa se releve, daca
asa vrea…
Cum altfel sa fie, decat
pastratorul profunzimii sufletului,
radacina, izvorul din care creezi,
ragazul
de a ne reconstrui, de a ne slefui sinele?!
E intrarea in sine, aflarea
identitatii, introspectia,
spatiul dintre fiinte, dincolo de apropierea pe care
ne-o dau cuvintele.
Tacerea readuna omul, ii incheaga fiinta,
il centreaza,
il intoarce la surse, il cheama in sine,
ii da rodnicia acumularii si
respectul,
rabdarea cuminte fata de oameni.
Ajuta sa ne auzim armonia,
muzica sufletului,
miscarile si cresterile, framantarile eu-lui.
Tacerea este initiatica: “Sensurile nu se descopera decat
progresiv.
Ea ne invata, caci, aratandu-te prea nerabdator, risti sa strici ceea
ce este in curs de pregatire.Trebuie sa astepti momentul favorabil, a actiona prea
devreme sau prea tarziu aduce in aceeasi masura insuccesul”(citat din
Instructia de gradul I).
Tacerea initiatica este deja o intelepciune,
a
intelegerii lumii, a ceea ce este dincolo de noi, deoarece:
”Numai abtinandu-se sa
vorbeasca, ucenicul descopera valoarea tacerii, a respectului pentru
celalalt(…) tacerea devine un important mijloc de a-l determina sa asculte”
si
“Cufundat in desertul sau launtric, initiatul va invata sa renunte la tot ceea
ce ii este povara inutila, la excesul care ii intuneca mintea…”.
Tacerea e un rezultat al potolirii tumultului,
al
alungarii neincrederii, o impacarea cu sine, cu sufletul.
Adancimea tacerii, e gratia spiritului, intrarea spre tainic.
Tacerea si misterul pe care
il cautam in ea, despre noi, nu inseamna fuga de real, de oameni, ci un popas: spre
cunoasterea profunda, din mister dezvaluit sine-lui, in alt mister deschis in
inchisul sufletului nostru, fara sa epuizam continutul tacerii.
Ucenicul are rostul sa se cunoasca pe sine.
Tacerea il ajuta in asta!
In introspectie.
Gaseste daca sufletul e
capabil de tacere.
Tacerea e o dimensiune a
sufletului, poate chiar masura lui, a cunoasterii de sine si a lumii.
Cat e tacerea, e si sufletul!
Mo. Ol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu